Daca asta e Literatura Noua, nu vrem s-o vedem p-a vechea

Interviu de la NOUA LITERATURA cu trecere prin Metropotam.

O premiera si gara din Herculane

afis spectacol

De fiecare data cand ma gandesc la autorul povestii despre MINE, imi aduc aminte de acea scena din Glissando, cu unu’ care fuge dupa altu’ care s-a urcat deja in tren intr-o gara foarte asemanatoare cu cea de la Herculane, strigand “Trisor! Trisor” etc. Iata ca trisorul nostru recidiveaza si insista asupra unei alte povesti furate care va vedea lumina reflectoarelor pe scandura scenei de la teatrul POD, dupa ce grozavia premierei s-a produs deja pe malul Dunarii.

Asadar, daca vreti sa vedeti ce se intampla cu trei tineri care fug pe mare sperand sa dea de Continetul Promis, mergeti pe 5 octombrie (asta conform Supertelefonului meu cu organiser vine Monday) la ora 20:00, la Teatrul POD, Casa de Cultura a Studentilor Bucuresti, unde se va juca spectacolul “Unde-si tin cangurii puii” de Serban Anghene. Regia le apartine lui Catalin Naum si Mihai Muntenita, iar distributia este asigurata de Iulian Sfarcea, Bogdan Costea si Eduard Haris.

Intrarea libera. Din pacate, autorul nu se va afla in sala pentru huiduieli si reclamatii.

Un comunicat de Supermen

Autorul unei povesti furate a ajuns la Commendate

Cel care mi-a povestit viata fara licenta si cu cel mai profund dezacord se pare ca a mai gasit povesti si pe la altii. Iata-l la sectiunea Highly Commended, adica o combinatie anglo-saxona intre a comanda si a comenta. Cum ar veni, dupa ce ca nu i-a comandat nimeni piesa, s-a apucat s-o comenteze singur.

Cartea cu Supermen – in the Cultural Beholder

Iata un articol despre cartea cu Supermen in Observatorul Cultural

Supermen de Guerrilla

O emisiune despre Supermen si tatal sau, numai aici

PLANETA DE TANAR ROMANCIER – un articol de MEGA RADU din LUCEAFARUL de miercuri, 1 iulie 2009

Nasul romanului cu finu-n brate

La vârsta lui chiar n-aveam habar ce este literatura şi cu ce se mănâncă ea – a fost primul gând când l-am întâlnit pe neverosimil de tânărul Şerban Anghene, la două săptămâni după ce i-am citit manuscrisul ca membru al juriului concursului Uniunii Scriitorilor pentru tinerii sub 35 de ani. Un romancier pe deplin format la douăzeci şi unu de ani, mi-a reamintit că arta romanului nu se învaţă la cenaclu, redacţie sau facultate, şi-n general nu se învaţă, iar graba sau zăbava scrierii sunt dictate de ritmul optim al fiecărei compoziţii în parte şi totodată de ritmul succesiunii tuturor cărţilor scrise. Asta în vreme ce arta sau zăbava publicării e o poveste extrem de diferită, în sensul că la noi, pe piaţa de carte autohtonă, prea rare au fost momentele faste pentru a publica.

Jurizarea era pentru mine o experienţă nemaiîncercată de pe vremea concursurilor de debut Nemira. Acolo, practic am moşit autori precum Petre Barbu, Bogdan Suceavă, Claudia Golea, Dumitru Ungureanu, care mai încoace au confirmat atât cât le-a permis sistemul cultural autohton, tot mai deteriorat în cei paispreze-cincisprezece ani scurşi de atunci, ca şi lipsit de momentele propice publicării pe care le pomeneam mai sus. Tirajele şi interesul pentru literatura română originală au scăzut vertiginos, iar criteriul valoric funcţionează pe sărite, atât cât îi permite sistemul clientelar subteran, care în ultimă instanţă face legea. Vreau să spun că, în pofida faptului că au ajuns nişte nume, cei pe care am mizat atunci n-au avut un destin literar pe măsura înzestrării, nemaivorbind de împrejurările extrem de descurajante în care au scris şi au publicat. Trag nădejde însă că lucrurile se vor normaliza şi vor vira pe calea cea bună pentru autorii talentaţi de vârsta lui Şerban Anghene.

La secţiunea proză-teatru care a căzut în sarcina mea, alegerea a fost foarte dificilă. A trebuit să optez între manuscrisul unui volum de teatru foate bun şi un roman foarte bun. I-am indicat ca autori cu şanse egale şi care merită să fie publicaţi. Domnul Dimisianu a făcut departajarea, optând pentru roman, pe considerentul clasic, devenit inactual în sistemul de care vorbeam mai sus, că teatrul se cuvine mai întâi jucat şi abia apoi tipărit în volum.

Mi-a părut rău pentru dramaturg. N-ar fi reuşit prea curând să-şi vadă puse-n scenă piesele din volum. Nu mică mi-a fost mirarea când l-am cunoscut pe Şerban Anghene şi am aflat că el e şi romancierul şi dramaturgul şi are doar douăzeci şi unu de ani. Mobilitatea şi definirea stilistică nemaiîntâlnite, năucitoare, m-au împiedicat să fac vreo apropiere între cele două manuscrise. Şi pentru talent, dar şi pentru felul cum scrisul său pare să invoce un viitor mai bun pentru literatura autohtonă, mi-l asum pe de-a-ntregul pe acest autor. N-aş fi în stare să spun că la fel cum alţii m-au asumat pe mine şi, să mă ierte Dumnezeu, nu-s în stare să nutresc pentru ei niciun strop de recunoştinţă. De ce? Din mai multe motive printre care acela că asta se întâmpla într-o epocă despre care Şerban Anghene povesteşte fără s-o fi trăit. Cu toate acestea, romanul curge într-o manieră superoriginală care conturează spiritul inconfundabil al epocii. Deşi naraţiunea este orchestrată cu precădere în registrul ironic, nu-i nici pe departe adeptă a despărţirii de trecut râzând, a pagubă eventual. Umorul lui Şerban Anghene are un soi de echilibru etic, iar asta mi-a plăcut foate mult la e; ştie să ocolească pe departe acea trăsătură a specificului naţional, întâlnită chiar şi la literaţi, care face din lipsa de caracter o chestiune de simţ al umorului.

Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său Supermen (ed. Cartea Românească, 2009) – acesta-i romanul – este expresia elaborată epic a unei iubiri de fiu mâhnit surprinzătoare, care încearcă să dea noimă unei lumi anormale, punând cap la cap poveştile tatălui. Personajul narator al lui Şerban Anghene purcede aşadar să descifreze pe cont propriu logica pervers-scalâmbă a unui sistem politic dispărut şi avatarurile unei epoci pe care nu a avut neşansa să o cunoască pe viu, parcurgând, rememorând, analizând din perspective încrucişate vieţile şi faptele părinţilor, bunicilor şi congenerilor acestora, petrecute într-o ţară ciudată şi săracă, condusă de un Dictator. Din relatarea unui Supermen clonat dintr-un Superman (operaţie extrem de dureroasă) născut-format din iubire şi care, la rândul lui, ajunge să înţeleagă iubind cu o inocenţă grav-ironică, putem afla o dată-n plus ce înseamnă fireasca ruptură dintre generaţii, peste care s-a supraadăugat ruptura şi deschiderea din decembrie 1989. Viziunea asupra comunismului care derivă de aici este însă cu totul nouă şi nu sună deloc fals celor având experienţa acelor vremuri. Totodată, putem vedea cum se poate face literatură empatizând cu poveştile altora atunci când ai mobilitatea şi stabilitatea înţelegerii, susţinute bineînţeles de iubire, pliate pe un talent pe măsură.

Radu Aldulescu

De asemenea, puteti incerca sa dati buzna aici.

Despre Supermen, dar mai ales despre ta-su, in Suplimentul de Cultura – 2

Articol din Suplimentul de cultura, nr 234, 27 iunie -03 iulie 2009

TREI RASPUNSURI DE LA SERBAN ANGHENE

„Daca Supermen s-ar apuca de epistole, scrisoarea ar incepe cu Draga tata“

Bogdan Romaniuc

Viata unui sef de departament… este o carte care se inscrie in rindul „fiilor“ din literatura româna. Cum privesti, din acest punct de vedere, autoritatea paterna?

Sint sigur ca tata ar intelege diferenta dintre mine si Supermen si mai ales diferenta dintre el si tatal-personaj. Eu am incercat sa surprind legatura aparent inexistenta intre doua viziuni copilaresti despre supraom. Supraomul ca personaj de desene animate si supraomul de dincoace de ecran, acel supraom care asteapta stirile de dupa desenele animate (intr-o vreme asa erau difuzate desenele), adica persoana tatalui.

Am incercat sa izolez o anumita conceptie pe care am avut-o despre tatal meu pina destul de tirziu, conform careia el era un individ care putea nu numai sa-i bata pe tatii tuturor celorlalti colegi de la gradinita sau de la scoala, dar, probabil, daca si-ar fi dorit, ar fi putut schimba sensul de rotatie a Terrei. Pe masura ce Supermen creste si tatal sau imbatrineste, primul intelege ca asemanarea cu tatal sau nu sta in supraomenesc, ci in omenescul cel mai comun. Si, cel mai important, asta nu-l impiedica pe Supermen sa-si priveasca in continuare tatal ca pe un erou.

Cum ar incepe o „Scrisoare catre tata“ scrisa, bineinteles, de Supermen?

Inainte de toate nu stiu de ce i-ar mai scrie o scrisoare. I-a scris o carte intreaga, pornita tocmai din imposibilitatea de a-si formula sentimentele in doua rinduri concise. La capitolul exemple de concizie am putea mentiona doua versuri dintr-o piesa muzicala care se afla printre preferintele tatalui meu si care a constituit o sursa de inspiratie indirecta pentru scrierea cartii – Father and Son – For you will still be here tomorrow, but your dreams may not. Dar asta este concizie tata-fiu. Tatii sint mai buni la exprimarea pe scurt.
In fine, daca Supermen s-ar apuca de epistole, scrisoarea ar incepe cu Draga tata. Cred ca unul dintre farmecele cartii sta tocmai in relatia fireasca, nesupermenica pe care Supermen o are cu tatal sau. Si cum altfel ar putea sa fie intr-o tara mica, ciudata si saraca in care toate sint altfel decit te-ai astepta.

Ai de gind sa scrii si Viata unui Supermen, povestita de tatal sau sef de departament? Spune-ne citeva cuvinte despre acest proiect?

Cred ca intrebarea porneste de la un anunt pus in gluma pe blogul cartii (http://supermen01.wordpress.com) si care zice ca peste treizeci de ani urmeaza sa scriu cartea cu titlul de mai sus. Cred ca putem fi de acord ca atit Supermen, cit si tatal sef de departament sint simboluri. In eventualitatea ca, odata cu inaintarea in virsta, ma voi apropia ca semnificatie umana de tatal-sef, concomitent cu producerea unui fiu care sa se creada salvatorul lumii, tentatia va fi prea mare si voi scrie aceasta continuare. Intr-un fel sau altul, probabil ca nu ma voi simti complet ca scriitor pina nu voi intoarce perspectiva, indiferent cum voi evolua ca om sau ca tata. Nu numai tatii trebuie judecati, ci si Supermenii, iar drumul Supermen-tata este deschis in ambele sensuri. Este posibil ca cei care ma vor citi cind voi avea virsta pe care o are acum tatal meu (daca voi mai exista atunci) sa cunoasca si drumul invers, chiar daca nu va fi facut dintr-o bucata si nu va purta titlul de pe blog.

Despre Supermen in Suplimentul de cultura – 1

Articol din Suplimentul de Cultura nr. 234, 27 iunie – 3 iulie 2009

Autor: Bogdan Romaniuc

Cartea lui Serban Anghene, Viata unui sef de departament povestita de fiul sau Supermen, aparuta anul acesta la Cartea Româneasca, se inscrie cu succes in asa-numita „literatura a paternitatii“. Relatia tata-fiu, prezenta si in acest roman, reprezinta una dintre cele mai interesante si mai spectaculoase teme din literatura universala. O carte dedicata tuturor generatiilor de tati si Supermeni. Supermen, diferit de Superman, s-a nascut intr-o tara „ciudata si saraca“. A fi Supermen in aceasta tara este singura posibilitate de a merge mai departe si de a salva lumea de la dezastru. In 2008 aparea in traducere romaneasca romanul lui Pierre Charras, al carui titlu, Noapte buna, blindul meu print, este un vers final din Hamlet („Now cracks a noble heart:/ Good night sweet prince:/ And flights of angels sing to thy rest!“). Atit fiul din romanul lui Anghene, cit si cel al lui Charras intregesc galeria fiilor din literatura, dupa mari autori precum Shakespeare, Kafka sau Camus. Franz Kafka ii cere chiar editorului sau, intr-o scrisoare din 1913, sa-i publice cele trei povestiri: Fochistul, Metamorfoza si Verdictul intr-un volum cu titlul Fiii, sustinind ca aceste trei texte „formeaza un tot atit interior, cit si exterior, iar pe linga o legatura evidenta, intre ele exista si una tainica“. Relatia fiului cu tatal, cunoscuta mai ales din celebra Scrisoare catre tata, este o dominanta a intregii opere kafkiene.

Putin mai tirziu, Albert Camus va aborda si el aceasta relatie tata-fiu sau fiu-tata, in romanul neterminat Primul om.

Despre un fiu este vorba si in cartea lui Pierre Charras, un scurt roman despre relatia dintre un tata disparut si un fiu care incearca sa traiasca cu povara lucrurilor nespuse. Noapte buna, printul meu este o carte despre viata, despre timp si despre moarte. Cartea lui Charras nu este totusi una lacrimogena care prezinta copilaria tipica a unui orfan de tata. Chiar daca unii l-ar putea considera prea patetic si cu prea multa tandrete, Noapte buna, blindul meu print este mai mult decit un roman sentimental, este povestea unui tata, a unui fiu si a unei relatii particulare, bazata pe afectiune, dar plina de taceri si de taine. Fiul incearca sa alcatuiasca un portret al tatalui nascut in 1911, lecturind toate scrisorile familiei sale, o familie a carei fericire este greu de aparat. Cuvintele incearca sa acopere golul provocat de disparitia tatalui, amintirile sint distilate, iar greselile sint corectate.

Un omagiu pe care fiul il aduce tatalui, un roman al regretelor, un roman despre o relatie neimplinita si despre o iubire neimpartasita, un roman emotionant in care fiecare dintre noi se poate regasi cu usurinta. Pierre Charras indrazneste prin Noapte buna, blindul meu print sa abordeze o problema delicata, si anume problema paternitatii. Titlul este unul familiar, care trimite imediat la o relatie personala, subiectiva.

„Metamorfoza lui Supermen“

Romanul lui Anghene, premiat de Uniunea Scriitorilor in 2008 la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, este construit si el in jurul figurii tatalui, avind la baza relatia tata-fiu, descrisa de un tinar de 21 de ani, ale carui amintiri, adunate in acest volum ce anunta un scriitor de mare talent, fac parte dintr-un adevarat „exercitiu de admiratie“. Imaginea tatalui apare la inceputul fiecarui capitol. Din start relatia tata-fiu apare aici sub semnul dualitatii: „Sa nu uitati nici o clipa ca vorbind despre mine, vorbesc, de fapt, despre tatal meu. Si vorbind despre tatal meu, vorbesc in soapta despre mine“. Cea mai sugestiva in acest sens este partea a treia a romanului, intitulata „Eu si el insumi“.

Spre finalul romanului asistam la ceea ce se poate numi „metamorfoza lui Supermen“ si aflam ca de fapt salvarea lumii la care lucreaza Supermen nu e decit o incercare de a retrai povestile tatalui, de a rememora amintirile pierdute si de a opri timpul in loc: „Toate astea nu vor mai exista, mi-a spus cheliosul. Brazii in care ti-ai incercat puterile de mic, derdelusul pe care te dadeai cu sania, urmele tatalui tau prin zapada, toate vor disparea… lumea nu va mai avea masini cu pedale, nici baze militare cu cer albastru in subsoluri… Poate c-ai sa ramii om si-ai sa lucrezi in Televiziune toata viata ta… Dar nu asta conteaza. Stii si tu ca pentru tine, cel mai important lucru e sa dai timpul inapoi cu paispe ani. Stiu, i-am raspuns. De asta tine tot, mai ales salvarea lumii“.

Serban Anghene, Viata unui sef de departament povestita de fiul sau Supermen, colectia „Proza“, Editura Cartea Romaneasca, 2009, 27.95 lei

Interviu cu impostorul – NEWS IN

INTERVIU – M-a frapat că tatăl meu are amintiri frumoase din perioada comunistă (Şerban Anghene)

AUTOR: Raluca Dumitru

carte cu fundal de autor

Dacă, pentru mulţi, anii tinereţii au fost ani confiscaţi, unii, precum tatăl lui Şerban Anghene, au ştiut să-şi facă viaţa frumoasă, mărturiseşte, într-un interviu pentru NewsIn, autorul romanului “Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său Supermen” – care evocă întâmplări din comunism.

Absolvent de Jurnalism şi reporter la Radio România Actualităţi, Şerban Anghene se află deja, la 21 de ani, la al doilea roman din carieră. Publicat de editura Cartea Românească şi premiat, în martie, de Uniunea Scriitorilor, la concursul de manuscrise pentru scriitorii sub 35 de ani, ”Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său Supermen” evocă poveşti trăite în perioada comunistă de către tatăl său, căruia îi şi este dedicată, de fapt, cartea.

Reporter: Cât timp ai lucrat la roman?

Şerban Anghene: Prima lansare, la primul meu roman (“Romanul dintre două beţii”, editura Dominor, 2008 – n.r.), a fost pe 19 iulie, anul trecut. Pe atunci scrisesem din “Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său, supermen” primul capitol. Dacă punem la socoteală şi corecturile şi adăugirile, care au însumat, într-o primă fază, 400 de pagini, termenul de finalizare a cărţii a fost cu o zi înainte de ultima zi de înscriere la concursul organizat de Uniunea Scriitorilor anul trecut. Pe 20 decembrie 2008, adică.

Reporter: Ţi-ai propus să-l înscrii la concursul Uniunii Scriitorilor încă de când îl redactai?

Şerban Anghene: Ştiam de concurs, dar am vrut, de fapt, să mă duc cu romanul pe la diverse edituri. L-am înscris la concursul Uniunii Scriitorilor într-o formă nefinisată.

Reporter: Ce părere ai despre cea de-a doua carte a ta, aşa cum a fost publicată de Cartea Românească? Distanţează-te de munca ta şi comenteaz-o puţin.

Şerban Anghene: Faţă de preferinţele mele, mai ciudate, din literatură, aş zice că romanul meu este unul comercial. Mi-a venit ideea titlului, dar şi a unui conţinut perfect reflectat de titlu. Mi-am zis că va fi o poveste care îi va plăcea tatălui meu, dar şi multor altor persoane apropiate. Pe măsură ce îl scriam, am descoperit cât de uşor curge povestea! Am mai tăiat din el, a tăiat şi editura, a eliminat mai multe fire narative, reducându-l de la 400 la 272 de pagini. S-a păstrat ceea ce este relevant în contextul titlului, practic, un singur fir narativ, pentru a ilustra povestea tatălui şi a lui Supermen.

Reporter: De la ce a pornit povestirea?

Şerban Anghene: Aveam elemente din imaginarul copilăriei mele, care ar putea constitui un al doilea fir narativ. Cine ştie, poate devine un al doilea roman, poate o continuare a acestuia.

Reporter: De ce ai scris numele eroului ”Supermen” şi nu “Superman”?

Şerban Anghene: A rămas scris ”Supermen” şi nu “Superman”, diferenţa se leagă de rolul literei “a” în acţiunea romanului. E un fel de personaj neomenesc, aşa cum este şi maşina Ford, în roman. Litera “a”, scrisă caligrafic şi cu o codiţă, ca la clasa I, îl urmăreşte pe tatăl lui Supermen ca un coşmar, punctat de primele două palme încasate de la tatăl său. Într-un fragment scos de editură şi publicat exclusiv pe blogul cărţii, se pot afla mai multe despre aventurile literei “a”, precum şi despre o altă palmă, extrem de dureroasă, pe care însuşi Supermen o primeşte în copilărie de la mama lui. Acestă palmă îl determină să renunţe la grafia corectă a numelui.

Reporter: De unde ai învăţat să scrii?

Şerban Anghene: Cred că…de la doamna învăţătoare, într-o primă fază. Înveţi să scrii citind, chiar şi din cărţile proaste. Înveţi şi din greşeli.

Reporter: Ce preferinţe literare ai? Amintisei de autori mai “ciudaţi”…

Şerban Anghene: Îmi place absurdul în literatură. Îmi place Eugen Ionescu. Citesc cărţi care pe unii îi obosesc, Marquez, Bogumil Hrabal, Jose Saramago, James Joyce. Am spus că preferinţele mele sunt ciudate, e-adevărat. Sunt ciudate, poate, pentru alţii, nu mă învârt într-un mediu literar, am prieteni din toate domeniile şi sper să rămân aşa. S-ar putea ca povestea mea să le placă prietenilor mei mai mult decât acestor domni iluştrii. Sper ca lucrurile să rămână aşa şi eu să nu mă schimb.

Reporter: De unde preferinţa pentru istoria recentă, recursul la amintirile tatălui din perioada comunistă, pe care tu nu ai trăit-o?

Şerban Anghene: Am amintiri foarte vii din copilărie. Mama se miră uneori de cât de vii păstrez în minte toate aceste amintiri; sunt imagini filmice, gesturi, cuvinte. Da, mă refer în roman la trecutul nostru recent, pentru mine acele amintiri sunt foarte vii, le visez, le “văd”. Tatăl meu a ţinut mult să mă înveţe, să mă facă să înţeleg perioada respectivă. Nu a vrut să facă politică, ci doar mi-a zugravit cum trăiau, pe atunci, doi studenţi săraci şi mi-a spus, de mult: “o să auzi pe mulţi spunând că înainte a fost mai bine. Să nu crezi asta.” M-a frapat şi faptul că tatăl meu are, totuşi, amintiri frumoase din acea perioadă. Pentru mulţi, anii tinereţii au fost ani confiscaţi, dar el a ştiut să-şi facă viaţa frumoasă. Am încercat să se vadă acest lucru, în ceea ce scriu în carte.

Reporter: Cine te-a susţinut în demersul tău, cine ţi-a dat curaj?

Şerban Anghene: Tatăl meu m-a încurajat să scriu. Are umor, pe care îl foloseşte cu naturaleţe, în mod constant. Dacă mă vedea dezamăgit de ceva din ceea ce scriam, mă sfătuia să nu rup, să păstrez. Am scotocit amândoi, acum câtva timp, printre nişte vechituri şi am dat de o încercare de roman, de-a sa, din facultate, despre care mi-a mărturisit atunci că i s-a părut prea greu de scris şi că l-a abandonat. Nu a reluat niciodată, de atunci, acea carte. Îl admir că m-a încurajat şi că nu a fost sceptic în privinţa viitorului meu ca scriitor. Tatăl meu a fost eroul meu, dintotdeauna. A fost o perioadă, atunci când eram mic, când îmi închipuiam că tatăl meu putea face orice, dacă ar vrea. Mă gândeam că nu se poate ca el să dispară, să moară, că aşa ceva era cu neputinţă. Tatăl meu mi-a împărtăşit pasiunea şi s-a gândit că jurnalismul este o meserie din care aş putea trăi, continuând să fac ceea ce fac acum sau, mă rog, din ceea ce îşi închipuia el că este jurnalismul. Este vitală susţinerea sa, morală şi financiară, pentru că fără el nu aş putea continua ceea ce fac şi nici nu aş putea pleca unde mi-am propus, în Anglia, pentru a urma un program dedicat tehnicilor de redactare a pieselor de teatru, la Universitatea Kingston, din Londra.

Reporter: Ai scris şi teatru?

Şerban Anghene: În finala concursului de manuscrise organizat de Uniunea Scriitorilor a trebuit să renunţ la una dintre lucrările cu care m-am înscris acolo. Aveam romanul “Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său, Supermen” şi un volum de piese de teatru. M-am sfătuit cu domnul Radu Aldulescu şi am decis să păstrez în concurs doar romanul. Oricum, printre altele, mi s-a spus şi că o piesă mai degrabă se joacă, nu se citeşte, aşa ca acesta a fost unul dintre argumentele pentru care am renunţat la el. !*!

Reporter: Care ar putea fi următorul tău proiect? Ai mai scrie tot un roman? În ce fel ar fi acesta?

Şerban Anghene: Da, voi continua să scriu, dar am o mică problemă cu realismul, în general. Experienţa personală este…foarte personală, e la nivel infrauman. Nu mă atrage nici ideea de a scrie un roman cult despre viaţa tinerilor. În ultima mea carte am încercat să fug în trecut. Poate o să fug în viitor, nu ştiu. În prezent, deocamdată, nu prea îmi place să stau…

!*! Un singur amendament, Radu Aldulescu nu s-a sfatuit cu autorul in privinta mentinerii romanului in concurs, ci cu ceilalti membrii ai juriului. Mega Radu a aflat ca atat romanul cat si volumul de teatru au acelasi autor de-abia in momentul ritualic al primei beri cu premiantul.

S-a lansat!

In vreme ce adevaratii Supermeni isi duc traiul chinuit in propriile lor subsoluri (nu anti-subsoluri), impostorii le publica povestile. Iata un exemplu de la LANSAREA romanului VIATA UNUI SEF DE DEPARTAMENT, etc…

Mega Radu, Super 3 in 1 si Super Big A + Autorul

Parintii lui Autorul

Autografe

Nedumerire auctoriala

De asemenea, se pare ca documentul calomniator a adus un profit considerabil editurii.