Am cazut la pace si dau si-un premiu

Bun, fie si asa. Sa zicem ca nu toate lucrurile spuse despre mine si tatal meu sunt neadevarate. Am spus nu toate. Si cu asta am incheiat discutia. Am primit o scrisoare din partea autorului pe care ma gandesc sa o public. Am spus ca ma gandesc. Si pentru ca eu in general ma supergandesc, s-ar putea sa mai dureze. In orice caz, daca vreti o carte gratis, participati la concursul lui Bogdan. Prin lege supermenica, autorul se angajeaza sa-i dea eroului un numar de exemplare, dupa principiul tarii noastre mici si ciudate “Cat considerati si dvs.”. Iar eroul isi va sacrifica un exemplar in folosul comunitatii bibliofile.

Pana una-alta, in categoria Scoase la montaj:

*

Şi a venit Fordul, să fi trecut doi-trei ani, dar a venit. Cumpărat de tata, tata singur, aşa cum mi-a spus chiar el, apăsând pe singurătate. Şi el singur a condus Fordul fără frâne până în oraşul mic, locuit de provinciali, oraşul în care m-am născut eu, ca s-o plimbe pe tânăra lui soţie şi viitoarea mea mamă, care nici nu s-a prea bucurat din cauză că îi ieşeau picioarele prin podea şi, de fapt, a plâns; gândindu-se poate că orice altă caznă ar fi fost de preferat decât să trebuiască să se plimbe prin acel oraş mic de provincie într-o maşină lipsită de podea, de frâne şi de mirosul de maşină pe care îl ştia de la alţii, că era inuman ca tata să se bucure ca un copil că-şi vânduse aproape tot ce avea ca să cumpere o maşină cu găuri în podea, că mai bună parcă fusese maşina de carton a tatălui tatălui meu pe care ei o luaseră pe ascuns şi plecaseră la drum prin oraş, având apoi acel accident teribil sau, după cum mi-a comunicat un asistent al laboratorului secret care s-a ocupat cu expertiza acestui gând, gândindu-se pur şi simplu la cât de săraci şi singuri erau, fiecare în felul lui; în timp ce mama cădea prin gaura din podea, tatăl meu spărgea plafonul, ridicându-se departe de oraşul acela mic de provincie, departe de munţi şi de toată ţara lui ciudată; încet, fără putinţă de a se mai opri, ambreiaj după ambreiaj, că oricum frâna nu funcţiona.

*

Pentru că aceasta este povestea vieţii tatălui meu, am să vă mai spun câte ceva despre mine.

Nu vreau să aud mai târziu că biografii mei, scormonind prin cutia cu hârtii vechi păstrate de mama vor găsi acea compunere şi mi-o vor vântura pe la nas că uite ce scrie aici, Supermen a avut un prieten muritor.

Nu. Dar înţelegeţi-mă, ce era să scriu. Că mai scrisesem despre Hitler şi luasem 8 (opt) şi mama mă bătuse acasă, şi-apoi scrisesem despre Supermen la ce vreau să fiu când o să fiu mare, dar mama mi-o citise din timp şi modificase, scriind medic, că şi medicul salvează vieţi, şi medicul este iubit de toată lumea, şi-n plus medicul e adevărat, nu ca Supermen.

Am coborât în laboratorul secret, am uns cu pămătuful de amintiri o pojghiţă făcută dintr-un caiet de matematică şi o minge spartă şi am revăzut momentele când el, adică tata, stând cu ţigara în gură şi cu urechea detaşabilă lipită de ecranul televizorului, îmi scria compunerile corecte de nota 10 (zece), fără să mă bată şi, în plus, acelaşi tată al meu a apărut în generatorul de imagini neeuclidian cu sfoară la ambele capete, adică n-a apărut el ci o imagine a lui, că de fapt eu nu am avut nicio tragere de inimă să scriu despre tata şi totuşi n-am avut pe cine altcineva să aleg, pentru că din câte îmi amintesc nimeni n-a mai fugit din spital cu perfuziile în mâini ca să-mi cumpere o minge nouă după ce câinele lu’ băiatul lu’ domnul Albu mi-o spărsese pe cea veche; am pus titlul – compunere, subtitlul – cel mai bun prieten şi începutul – tatăl meu, tatăl om al lui Supermen.

Am ştiut eu bine că n-ar fi trebuit să scriu despre el. Aşa s-a întâmplat, ca din senin, din cauza vântului din vamă care pătrundea prin uşa camionului, îmbolnăvindu-l pe tata de pneumonie; cheliosul şi-a umflat inima neagră şi a deviat curentul prin pagina caietului de teme, vârându-mi-l în ochi, motiv pentru care am fost răpus de un groaznic acces de conjunctivită. Dar pentru că sunt mare şi bun i-am iertat pe toţi, chiar dacă învăţătoarea a trebuit să întrerupă ora ca să nu mai strige toţi la mine: plângăciosul, băiatul lui tati, e prieten cu tata, îl iubeşte mai mult pe tati decât pe mami, liniştiţi şi siguri pe gurile lor spurcate, în vreme ce eu, din cauza conjunctivitei nu mă puteam ridica deasupra ca să-i ard pe toţi ca pe nişte păpuşi de cârpe, inclusiv pe învăţătoarea cu şal negru care îi dădea înainte: nu mai plânge, se-ntoarce tati din delegaţie.

PS – pentru concursul de melodii, cartea merge la Olivia. Urmeaza sa vedem ce castigator produce concursul lui Bogdan (click mai sus sau pe banner).